Nu ai ADHD. Ai doar un creier needucat
Să începem direct, fără menajamente și fără ambalaje glossy terapeutice. ADHD nu este o condamnare pe viață și, în cele mai multe cazuri, nici măcar nu este ce crezi tu că este. Ce e, de fapt? Hai să le luăm pe rând:
1. Ce este ADHD-ul, oficial vorbind?
ADHD (tulburarea de deficit de atenție și hiperactivitate) este, în teorie, o disfuncție neurologică, adesea pusă în cârca dezechilibrelor chimice din creier, în special în ceea ce privește dopamina și noradrenalina – doi neurotransmițători responsabili cu atenția, motivația și controlul impulsurilor.
Dar, în stilul meu clasic, vin și-ți spun așa: doar pentru că există o explicație chimică, nu înseamnă că ești defect. Creierul nu e un bec ars care trebuie înlocuit cu un altul. E o pădure vie, regenerabilă, modelabilă. Iar „neuroplasticitatea” – capacitatea creierului de a se reantrena – nu e poezie științifică. E realitate.
2. AMC – zona ta uitată de creier, dar care are cheia controlului.
În zona cortexului prefrontal antero-medial (AMC) se află bormașina subtilă care dă forma voinței, planificării, atenției direcționate. Această regiune se dezvoltă prin antrenament – la fel ca un mușchi. Nu o folosești? Se atrofiază. Te bazezi pe „scuze diagnostice”? Se stinge. O lucrezi constant, cu disciplină? Prinde contur și te ajută să-ți iei viața înapoi.
3. ADHD sau copping al anxietății?
Ai observat că uneori „nu te poți concentra” tocmai pentru că mintea ta fuge în 10 direcții? Asta nu e „boală”. E doar frică mascată. Anxietate cronico-civilizată, ascunsă sub eticheta de ADHD, pentru că e mai „cool” să spui că ai un diagnostic decât să recunoști că trăiești într-un sistem care te toacă mărunt. ADHD-ul e, adesea, o formă de supraviețuire – nu de disfuncție.
4. ADHD-ul de mamă.
Imaginează-ți: plânge copilul, lași vasele din mână. Vrei să aspiri, urlă bebelușul, te duci la el. Când se liniștește, vezi o haină de întins. După ce o întinzi, te lovește foamea copilului. Când ai terminat, nu mai știi de unde ai plecat. Și ți se spune că ai ADHD. Dar adevărul? Ai doar un creier care s-a adaptat supraviețuirii într-un haos previzibil. Nu e boală. E maternitate în ritm de foc.
Iar creierul mamei, deși pare prăjit, e doar hiperactiv pe toate canalele simultan. El nu e bolnav. E doar suprasolicitat, nerestructurat, dezvățat să stea în „task-uri” liniare. Și asta e o veste bună: dacă s-a adaptat la haos, se poate adapta și la coerență. Dar nu singur. Ci cu blândețe, repetiție, somn decent, sprijin, și auto-validare.
5. Voința nu e talent. E antrenament. Și se face în AMC.
Voința nu vine de la spiriduși. Voința nu e cu tine doar când ești zen și plin de endorfine. Voința e o pădure de neuroni crescută cu greu, cu disciplină, în zona AMC. Dacă îți tot repeți că nu poți, nu ai chef, nu e momentul – nu crești nimic acolo. Dar dacă îți miști fundul, chiar și cu plumb în picioare, antrenezi acel cortex și rescrii destinul neurologic.
6. Chimia creierului nu e scuză pe viață. E teren de joacă.
Da, există dovezi că în unele cazuri de ADHD (mai ales cele severe, diagnosticate în copilărie), există un dezechilibru în funcționarea anumitor neurotransmițători din creier – în special dopamina și noradrenalina. Aceste substanțe chimice sunt implicate în reglarea atenției, motivației și autocontrolului.
Dar...
▶️Dezechilibru NU înseamnă boală incurabilă. Creierul e adaptabil, viu. Îl poți recalibra fără pastile, cu introspecție, nutriție, mișcare, somn, și practici care activează neuroplasticitatea.
▶️ „Dezechilibrul chimic” e doar o parte din poveste. Gândurile, emoțiile, traumele, alimentația, parentingul – toate influențează „chimia creierului”.
▶️ADHD-ul e adesea un răspuns de adaptare la o lume haotică, nu o „boală” în sensul clasic.
Concluzia sinceră? ADHD nu e o condamnare, e o provocare. Poate fi gestionată, echilibrată, chiar transformată – cu antrenament, nu cu etichete.
Așa că… dacă citești asta cu tubul de pastile lângă pat și scroll în mână, ridică-te.
Nu ai nimic „la cap”. Ai doar un creier needucat în direcția dorită. Voința nu se activează așteptând revelații. Se activează acționând. Cu pași mici. Cu exerciții. Cu „astăzi fac, chiar dacă nu simt”.
Nu ești defect. Ești doar dezobișnuit să trăiești în ritmul tău natural, ancorat, conștient. Ia-ți viața înapoi. Dar pentru asta, mișcă-te.
Nu doar în gând. Ci cu tot cu fundul tău – pe bune.
Comentarii
Trimiteți un comentariu