Experimentul "Micul Albert" și despre Scufița roșie

Experimentul „Micul Albert” (1920)

 Este unul dintre cele mai controversate și celebre experimente din istoria psihologiei, fiind realizat de John B. Watson și asistenta lui, Rosalie Rayner, la Universitatea Johns Hopkins. A fost un fel de „manual de dresaj emoțional” aplicat pe un copil de 9 luni, fără consimțământul real al mamei.

 Scopul experimentului

Watson voia să demonstreze că frica este o emoție învățată, nu înnăscută. Cu alte cuvinte: „Dacă pun destul zgomot și asocieri, pot face pe oricine să se teamă de orice.”. Și din păcate a reușit.

 Cum s-a desfășurat

1. Inițial, bebelușul Albert (numele real n-a fost confirmat niciodată 100%) a fost expus la:

   - un șobolan alb, 

   - un iepure, 

   - o maimuță, 

   - niște măști și

   - vată.  

   Reacția lui? Calm și curios – nu se temea de nimic.

2. Apoi a venit condiționarea clasică (tip Pavlov):

   - De fiecare dată când Albert întindea mâna spre șobolanul alb, Watson bătea cu un baros într-o țeavă metalică din spatele copilului – un zgomot asurzitor care îl făcea pe micuț să plângă de frică.

3. Repetarea asociativă a dus la:

   - Frica nu mai era declanșată de zgomot, ci doar de apariția șobolanului. 

   - Mai mult, frica s-a generalizat: Albert a început să se teamă de orice lucru alb și pufos – iepuri, câini, barbă albă de Moș Crăciun...  

Implicații și critici

- Etic? Nicidecum. Nu i-au anulat condiționarea (adică nu l-au „dezvățat” de frică).

- Nu s-a știut ce s-a întâmplat cu Albert – ani de zile a fost o poveste cu final deschis. Unii cercetători au presupus că a fost un copil pe nume Douglas Merritte, care a murit la 6 ani din cauza unei boli neurologice. Alții cred că nu era același copil.

Concluzia dulce-amăruie:

Când ești copil și îți iubești părinții cu acea loialitate oarbă și necondiționată care topește munții, începi, fără să știi, să porți hainele lor emoționale – acelea pe care ei le-au moștenit de la părinții lor, și tot așa, generație după generație. Primești programele lor ca pe niște update-uri necerute și, bonus, inclusiv rănile pe care ți le creează ei, datorită măștilor pe care aceștia le poartă.

Și dacă încă mai crezi că poți să funcționezi la capacitate maximă – sănătos tun, cu bani în cont, relații înfloritoare și echilibru Zen – dar fără să cureți acele programe, îmi pare rău să-ți stric feng-shuiul: nu „se pupă”. Una exclude subtil pe cealaltă.

Gândește-te că mintea unui copil între 0 și 2 ani e un burete viu – nu judecă, nu selectează, doar absoarbe. Tot. Din mediul lui, nu doar de la părinți. Fără filtru. Apoi, între 2 și 7 ani, apare un pseudo-filtru: filtrul eului. Doar că e distorsionat. Pentru că tot ce vede copilul, tot ce simte, tot ce trăiește... interpretează ca fiind despre el:

• Părintele e nervos? „Am greșit eu.” 
• Părintele pleacă? „Nu sunt suficient.” 
• Părintele tace? „Am făcut ceva rău.”

Și uite-așa, se instalează programele. Ca niște aplicații invizibile care rulează în fundal toată viața, până când... alegi conștient să le vezi. Să le înțelegi. Și să le dezinstalezi.

Așadar e necesar să înțelegi că poți să-ți schimbi hainele. Poți să-ți pui cei mai scumpi pantofi, să-ți repeți în oglindă afirmații pozitive cu voce de înger și să-ți aprinzi bețișoare parfumate pentru „curățare energetică”. Dar dacă tu tot pe aceeași potecă bătătorită mergi – aia din pădurea convingerilor limitative, cu umbrele tiparelor mentale și fricile care foșnesc ca niște liane vechi – ghici unde ajungi?

Fix în gura lupului.

Doar că de data asta, poate porți pantofi de firmă și ai zâmbet de Instagram, dar sub talpă e tot noroiul obișnuințelor nesănătoase. Și lupul – metaforic sau nu – n-are nicio problemă să mănânce oameni parfumați.

Adevărata schimbare nu e despre aparență. E despre traseu. Nu-ți schimbi viața cu un tricou nou sau cu un citat pus pe fundal pastelat. Ci cu decizia de a ieși din pădure, nu doar de a schimba drumul spre același final.

Procesul CAESS – fără ocol, fără "mângâiat pe căpșor":

Procesul CAESS nu e despre pansamente emoționale și nici despre “gândire pozitivă cu sclipici”. E despre a scoate TOT. Fără menajamente. Să vezi ce-ai ascuns sub preșul minții tale, ce ai îngropat în somatizări și ce-ai pus pe pilot automat în viața ta.

Și începem cu OBSERVAREA – cea mai subestimată, dar cea mai puternică unealtă. Pentru că poți să ai în mână o armă de calibru unei bombe atomice... dar dacă nu vezi UNDE să tragi, tot mori cu ea în mână. Elegant, poate. Dar tot mort.

Adevărul e simplu și crud: dacă tu crezi că viața ta se schimbă doar pentru că ai pus o altă pălărie pe cap sau ai ales o mantie mai fancy... mai gândește-te. Scufița Roșie tot în gura lupului ajungea, chiar dacă își lua pelerină verde. Că nu culoarea o salva, ci alegerea traseului, capacitatea de a VEDEA capcana înainte să intre în ea.

CAESS înseamnă să cobori din poveste și să te uiți la firul narativ din afară. Să vezi tiparul. Să-ți observi reacțiile, nu să le justifici. Să înveți să nu te mai duci cu floricele la lup, crezând că iubirea ta o să-i schimbe pofta de carne.

Vrei să vezi harta procesului CAESS și povestea din spate?
Vizionează înregistrarea aici GRATUIT:

https://www.youtube.com/live/tUE7VImJjls?si=pvbrucqiaOvPtOi9