Știi că ceva nu e bine. Îți simți inima parcă într-o menghină când trăiești „corect” dar fără sens. Te agăți de mici plăceri, de „așa e viața”, de confortul tău pseudo-spiritual, în care meditezi pe fundul unui munte de traume ignorate.
Ai citit.
Ai fost la cursuri.
Ai avut revelații.
Dar între revelație și revoluție... rămâi pe canapea.
De ce?
Pentru că te doare gândul că trebuie să te descompui.
Nu vrei să suferi conștient. Dar suferi oricum.
Numai că preferi o suferință lentă, familiară — cea a unei vieți trăite cu frâna trasă — decât să intri în focul schimbării și să ieși de acolo ars, dar viu.
Adevărul?
Te-ai obișnuit cu suferința. Te-ai îmbrăcat cu ea. Îți ține de cald.
Ești ca un urs care refuză primăvara, pentru că i s-a făcut comod în bârlog.
Doar că afară lumea înflorește. Și tu putrezești în rutină.
Oamenii vin și mă întreabă:
„Cum mă vindec?"
Dar ce vrei de fapt să-ți spun? O rețetă magică în 3 pași care nu te pune față în față cu golul din tine?
Vindecarea nu e o poveste de adormit copii.
E un proces brutal de dezvăț, de decopertare, de moarte a falsului eu.
Și da, e dureros.
Pentru că presupune să recunoști că te-ai mințit. Că ai ales frica în locul sufletului.
Că ai dat vina pe entități, pe karmă, pe „nu e momentul” — dar n-ai făcut nici măcar primul pas real.
Și aici e, dragul meu căutător de sens, cel mai dureros adevăr:
Nu suferința te ține pe loc, ci frica de a ieși dintr-o suferință cunoscută și a da piept cu necunoscutul tău autentic.
Te convingi că „nu poți acum”. Dar ce-ai spune dacă ți-aș arăta că nu-i vorba de „nu pot”, ci de „nu vreau să simt ce doare în mine ca să mă eliberez”?
---
Pământul nu mai așteaptă. Timpul nu mai are răbdare. Și Sufletul tău urlă. Rezonanța Schumann este adesea la cote mari, furtunile solare vin și ne scutură din temelii, ionosfera este în mod constant încărcată și nici activitatea magnetică nu e mai prejos.
Ți-a dat deja toate semnalele. Prin oboseala aia cronică. Prin relațiile alea care crapă din nimic. Prin senzația aia de gol chiar și după ce „ai tot ce-ți trebuie”.
Dar tu?
Tu aștepți „semnul perfect”.
Nu vrei să simți rușinea, furia, frica.
Vrei doar „lumina”.
Dar cum să ajungi la lumină fără să treci prin întuneric? Sau ce? Nu știi? Cel mai întunecat este fix înainte de răsărit!
---
Dacă citești asta și simți că te-ai ars puțin pe dinăuntru, e semn bun.
Nu te-a durut textul. Te-a durut oglinda.
Și știi ce? E prima dată când doare cu sens.
Alege să nu mai fugi.
Alege să simți.
Alege să mori în tine cel vechi... ca să renaști în adevărul tău.
Comentarii
Trimiteți un comentariu